Adevarul despre Pearl Harbour

Inceputul celei de-a doua conflagratii mondiale a gasit Statele Unite, ca si in cazul precedentului razboi, neutre. Tendintele expansioniste ale Japoniei, in Pacific si in Asia, afectau insa sfera de influenta a americanilor. Cum insa opinia publica americana nu voia cu nici un chip intrarea tarii intr-un razboi pe care nu-l considera al sau, presedintele Roosevelt a fost obligat sa pastreze in continuare neutralitatea, ajutand insa cu armament si logistica puterile aliate. Motivul intrarii in razboi a aparut atunci cand, la 7 decembrie 1941, japonezii au atacat prin surprindere, fara declaratie prealabila de razboi, baza militara americana de la Pearl Harbour. Pana in ziua de astazi circumstantele acestui atac au ramas necunoscute. Tora! Tora! Tora! In noaptea de 6 spre 7 decembrie 1941, sase port-avioane nipone se apropiasera in tacere de Hawaii, nefiind detectate de americani. La emiterea codului de atac (faimosul Tora! Tora! Tora!), 350 de avioane s-au napustit asupra bazei de la Pearl Harbour, considerata de militaristii niponi „un cutit la beregata Japoniei”. Atacul a durat mai putin de doua ore, dar pierderile americane au fost considerabile: 2335 morti, 8 vase mari de lupta scufundate, dintre care 3 distrugatoare, 188 de avioane distruse si alte 155 grav avariate. Totusi, faptul ca cele trei port-avioane americane nu se aflau in port, si ca nu au fost atinse depozitele de combustibil si nici baza de submarine, le-a permis americanilor sa refaca puterea flotei din Pacific in mai putin de un an. A doua zi dupa acest atac, Roosevelt tinea un discurs fulminant in fata Congresului, spunand ca data atacului de la Pearl Harbour „va ramane in memoria tuturor ca unul dintre cele mai infame momente ale istoriei”. Congresul american a declarat razboi Japoniei, de asta data in asentimentul intregului popor american. Dar cat de reale erau „socul si indignarea” ce-i cuprinsese pe politicienii americani? Au fost oare ei luati total prin surprindere, asa cum voiau sa dea de inteles? A stiut oare presedintele ca japonezii planuiesc un atac, dar n-a vrut sa-l impiedice, pentru a oferi opiniei publice un motiv sa sprijine total politica sa ulterioara si sa faca front comun in jurul sau? Intrebari fara raspuns In vara lui 1940, specialistii in criptografie de la Washington reusisera deja sa sparga codul diplomatic strict secret folosit de japonezi si supranumit „Purple”. Acest fapt a permis agentiilor de spionaj americane sa monitorizeze atent mesajele spre si dinspre Tokyo ale diplomatilor si atasatilor militari niponi. Totusi, desi mai multe centre de comanda ale armatei SUA au primit dispozitive pentru decodarea cifrului „Purple”, baza de la Pearl Harbour, a carei importanta era cunoscuta, nu a fost inzestrata cu un astfel de dispozitiv. Mesajele interceptate in toamna lui 1941 sugereau clar ca japonezii planuiesc sa atace. Astfel, pe 9 octombrie 1941, consulul japonez la Honolulu primea instructiuni, din partea guvernului sau, sa „divida apele teritoriale americane din preajma Pearl Harbour in cinci sectoare si sa raporteze asupra tipului si numarului de vase de razboi aflate acolo. In plus, ministrul nipon de externe ii zorea pe negociatorii sai sa rezolve divergentele cu Statele Unite inainte de 29 noiembrie, data dupa care „lucrurile se vor petrece asa cum s-a stabilit”. Pe 1 decembrie, dupa ce negocierile au esuat, marina americana a interceptat un mesaj transmis lui Hitler de catre ambasadorul japonez la Berlin, in care se preciza ca „razboiul va veni mai repede decat ar putea cineva sa-si imagineze.” Explicatia oficiala pentru faptul ca nimeni nu a luat masuri a fost ca „razboiul nu se poate duce pe baza de presupuneri”, dupa cum scrie analistul militar David Kahn, in revista Military History. „Se stie clar ca decizia de a ataca baza de la Pearl Harbour nu era cunoscuta decat de cativa ofiteri superiori niponi. Ambasadorul japonez la Washington, de pilda, nu avea habar de aceasta hotarare”, afirma Kahn. Totusi, iata ce ordin transmitea pe 27 noiembrie 1941 generalul american George Marshall comandantilor bazei de la Pearl Harbour: „Atentie! Actiuni ostile, posibile in orice moment. Daca ostilitatile nu pot, repet, NU POT fi evitate, Statele Unite doresc ca Japonia sa comita prima actiuni agresive. Aceasta politica nu trebuie considerata ca o restrictionare a strategiilor noastre militare.” Prin urmare, comandantii de la Pearl Harbour au fost neglijenti. Baza ar fi trebuit sa fie in permanenta alerta, dar la data atacului, echipajele artileriei antiaeriene nu se aflau pe pozitii si de altfel majoritatea militarilor dormeau, fiind duminica. Tacere in Pacific A interceptat un specialist american in telecomunicatii semnale referitoare la apropierea unei flote japoneze si le-a transmis Casei Albe, care insa le-a ignorat? Aceasta teorie a fost lansata de istoricul John Toland, in cartea sa, Infamy. El scrie ca la inceputul lui decembrie, un expert in electronica din cadrul Districtului Naval 12, din San Francisco, a identificat semnale radio de origine necunoscuta, venind din Pacific. El a reusit sa le identifice ca apartinand unei flote nipone de mari proportii, a carei prezenta acolo constituia o surpriza pentru americani. Expertul a presupus ca flota se indreapta catre Hawaii si si-a alertat imediat superiorii ierarhici. „Este cert ca seful Biroului de Spionaj al Marinei, care era un apropiat al presedintelui Roosevelt, detinea aceasta informatie, dar nu stim daca presedintele a primit-o sau nu”, sustine Toland. Afirmatiile sale sunt contrazise de Gordon Prange, autorul lucrarii Pearl Harbour: The Verdict of History, care considera ca, desi au existat semnale neobisnuite transmise de japonezi in zilele precedente atacului, ele veneau nu din partea flotei nipone, ci de la Tokyo catre aceasta flota, care prin urmare nu avea cum sa fie localizata. Ca japonezii au pastrat un secret absolut asupra pozitiei flotei de atac o dovedesc chiar cuvintele lui Mitsuo Fuchida, generalul care a comandat partea aeriana a operatiunii: „Escadrilele au mentinut o tacere desavarsita in timpul misiunii. Amiralul Genda ne-a atras atentia ca tacerea radio este extrem de importanta, iar pilotii au jurat sa nu ceara ajutor prin radio nici macar daca viata le-ar fi fost periclitata de vreo defectiune a avionului, in timpul zborului.” Un ordin similar fusese dat si de seful de stat major al Marinei japoneze, amiralul Nagumo: „Incetati orice transmisiune radio. Nimeni sa nu se mai atinga de aparatele Morse.” Ca un ultim argument, Prange noteaza: „Ar fi interesant de stiut cum de Districtul Naval 12 din San Francisco a putut intercepta niste informatii pe care Districtul Naval 14, aflat chiar in Honolulu, deci mult mai aproape de locul actiunii, le-a scapat.” Japonezii au fost provocati sa atace? Cu cateva luni inainte de Pearl Harbour, Roosevelt le transmisese aliatilor ca, daca vor sa fie victoriosi, e absolut necesar ca Statele Unite sa intre in razboi inainte ca Japonia sa domine apele Pacificului si Germania sa distruga Anglia. Presedintele spunea ambasadorului britanic la Washington ca „Statele Unite vor declara razboi Japoniei daca aceasta tara va ataca posesiunile americane... dar opinia publica americana nu va fi de acord cu o declaratie de razboi, in conditiile in care atacurile japoneze vizeaza doar pozitiile britanice si olandeze din Pacific.” Nu se poate spune ca Roosevelt nu a facut totul pentru a-i provoca pe japonezi. Pe 25 iulie 1941, toate proprietatile japoneze din Statele Unite au fost inghetate iar banii din conturile cetatenilor niponi blocati in banci. Relatiile dintre cele doua tari se deteriorau treptat si Roosevelt a avansat, in cadrul negocierilor dintre parti, niste propuneri imposibil de acceptat pentru japonezi, tocmai in ideea ca acestia le vor respinge. In plus, el a finantat fatis nationalistii chinezi, aflati in conflict cu Japonia, ajutandu-i si cu echipament militar modern. Politologul american Pat Buchanan scrie ca Roosevelt a aprobat in secret, in august 1941, trimiterea unui escadron de avioane americane, Flying Tigers, pentru a lupta in China. Oficial, acesti piloti erau „voluntari”, dar numele lor se regaseau in acelasi timp pe statele de plata ale armatei, cu salarii de cinci ori mai mari decat ale pilotilor militari obisnuiti. GABRIEL TUDOR