Leonid Brejnev

Leonid Ilici Brejnev
Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice
În funcţie 14 octombrie 1964 – 10 noiembrie 1982
Precedat de	Nikita Hruşciov
Succedat de	Iuri Andropov
Născut(ă)	19 decembrie 1906 Kamenskoe, Imperiul Rus
Decedat(ă)	10 noiembrie 1982 (75 ani) Moscova, URSS
Partid politic	Partidul Comunist al Uniunii Sovietice

Leonid Ilici Brejnev (rusă: Леонид Ильич Брежнев) (19 decembrie 1906 - 10 noiembrie 1982) a fost conducătorul efectiv al Uniunii Sovietice din 1964 până în 1982, în calitate de Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, precum şi, între 1960 şi 1964 şi între 1977 şi 1982, preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem (şef al statului). Ca şef al statului a promovat o politică rigidă, ceea ce a dus la o politică de stagnare a vieţii economice şi sociale. A fost urmat la preşedinţie de Iuri Andropov.

Începutul carierei

Leonid Brejnev s-a născut la Kamenskoe (azi Dniprodzerjinsk), în Ucraina, tatăl său fiind fierar. El însuşi se orientează spre acest domeniu, dar optând pentru activismul politic pentru a scăpa de anevoiasa muncă de bază. În 1923 devine membru Komsomol, şi în 1931 membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În 1935-36 devine tanchist, şi, foarte repede, îşi dă seama că singurul mod de a-şi asigura cariera este colaborarea cu "Organele de securitate" ale Partidului, care îl numeşte Comisar politic militar. După mărturia lui Viktor Kravcenko, în timpul marilor epurări din 1937-39 îşi "toarnă" eficient colegii, camarazii şi câţiva superiori mai neîndemânatici, astfel că profitând de "golurile" create, este numit director al Institutului metalurgic din Dnieprodzerjinsk. În 1939 este repartizat la Dnipropetrovsk ca Prim-secretar al Comitetului regional de partid, însărcinat cu industria de armament.

În timpul războiului

În decursul celui de-al doilea război mondial Leonid Brejnev este însărcinat cu evacuarea industriilor din Dniepropetrovsk spre Ural, oraşul căzând în mâinile Nemţilor la data de 23 august 1941. Comisar politic de brigadă, Brejnev este numit delegat al administraţiei politice pentru întreg frontul sud în octombrie 1941.

În 1942, este repartizat în Caucaz iar în aprilie 1943 devine şeful departamentului politic al Armatei 18 comandată atunci de Nikita Hruşciov. La sfârşitul războiului, Brejnev este comisarul politic al celui de-al 4-lea front ucrainian, care ocupă Praga după capitularea şi retragerea naziştilor.

În 1946, fără să se fi apropiat niciodată de front, iese la pensie din armată cu gradul de maior general. Îşi recapătă postul de prim-secretar la Dnipropetrovsk.

Brejnev în Basarabia

În 1950 Leonid Brejnev este delegat la Sovietul Suprem şi repartizat Prim-secretar al Moldovei sovietice, recent constituită în fosta Basarabie românească.^[1] Faţă de predecesorul său Nikolai Koval, care participase la deportarea mai multor mii de basarabeni spre Kazahstan şi la "Noul Holodomor" (înfometarea sistematică a ţăranilor refractari colectivizării, categorisiţi "kulaci"/chiaburi, prin rechiziţia tuturor resurselor), Leonid Brejnev aplică o politică mai puţin cruntă: el se ocupă îndeosebi de repartizarea sistematică a noilor promovaţi băştinaşi departe de ţară, de înlocuirea lor cu oameni veniţi din alte republici unionale (mai ales Rusia, Ucraina şi Bielorusia) şi de rusificarea tot sistematică a învăţământului, administraţiei şi culturii.^[1] Această politică va fi continuată de succesorul său Dmitri Gladky.

Brejnev şi Hruşciov

După moartea lui Stalin în 1953, Nikita Hruşciov îl numeşte pe Brejnev şef al directoratului politic pentru armată şi marină, cu gradul de locotenent general, apoi, în 1955, Prim-secretar al Comitetului central al Partidului în Kazahstan.

În februarie 1956 Brejnev este promovat la Moscova secretar general la ministerul apărării, însărcinat cu industria de armamant şi cosmonautică. În iunie 1957 îl susţine pe Hruşciov în lupta sa pentru putere împotriva troicăi compuse din Viaceslav Molotov, Gheorghi Malenkov et Lazar Kaganovici.

În 1959, Brejnev este numit secretar al Comitetului central al P.C.U.S. apoi pe 5 mai 1960 preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem, adică şef al statului.

Până în 1963 (criza sovieto-americană din Cuba), Hruşciov deţine realitatea puterii ca secretar general al Comitetului central al P.C.U.S., dar ulterior, nomenklatura începe să-şi piardă încrederea iar Anastas Mikoian începe să vadă în Bejnev un succesor posibil pentru Hruşciov. La 14 octombrie 1964 Hruşciov este destituit iar Brejnev devine Prim-secretar al P.C.U.S., Alexei Kossîghin fiind numit Prim-ministru, iar Mikoian preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem (în 1965 Mikoian ieşind la pensie, este înlocuit prin Nikolai Podgornîi.)

Şef al Partidului

Odată la putere, Brejnev începe să dărâme linia politică iniţiată de Hruşciov: în mai 1965 declară că acţiunile lui Stalin au un bilanţ global pozitiv. În aprilie 1966 capătă titlul de Secretar general al PCUS, care nu fusese folosit după moartea lui Stalin. Puna capăt relativei liberalizări culturale şi, prin procesele răsunătoare intentate scriitorilor Iuri Daniel, Aleksandr Soljeniţîn şi Andrei Siniavski, reia linia politică stalinistă pe planul intern.

Pe planul extern în schimb, se apropie de Statele Unite (în 1972, are convorbiri directe cu preşedintele Richard Nixon) în timp ce relaţiile cu Mao Ţedun se degradează.

Brejnev la negocierea armamentelor strategice SALT II la Viena, 18 iunie 1979

Astfel URSS intră în perioada de politică externă poreclită de ziariştii apuseni "destinderea", consacrată oficial prin semnarea tratatului OSCE (zis "de la Helsinki) în 1975 al cărui principal efect este că statele occidentale, inclusiv Germania federală, recunosc frontierele stabilite în 1945 (cu doar două excepţii: cea a recunoaşterii de către Statele-Unite a apartenenţei ţărilor baltice la URSS, şi cea a recunoaşterii de către Japonia a apartenenţei a 4 din Ins. Kurile la URSS: întâlinrea între Gerald Ford şi Brejnev la Vladivostok în noiembrie 1974 nu reuşeşte să rezolve aceste puncte).

"Destinderea" se manifestă mai ales prin o creştere spectaculară a schimburilor economice, vizibila de exemplu prin fabricarea în URSS a maşinilor Fiat 124 sub numele de Lada sau a introducerii băuturii Pepsi-Cola în ţările comuniste.

Pe planul politic, "destinderea" permite blocului comunist o serie de victorii şi de intervenţii militare, la care occidentalii nu mai reacţionează: în Asia întreg Vietnamul cade în 1975 în mâinile comuniştilor, iar în Africa o serie de ţări, ca Mozambicul sau Angola, condusă de comunistul Jose Eduardo dos Santos, devin practic nişte "colonii" sovietice, unde companii petroliere ca Exxon în Angola, plătesc sovieticilor şi cubanezilor taxe pentru "securizarea sondelor"...

Mulţumită acestor bănoase afaceri, Brejnev, de altfel mare amator de bunuri de consum occidentale şi colecţionar de maşini de lux, este numit în 1976 mareşal şi în 1977 preşedinte. La 18 iunie 1979 la Viena, semnează, împreună cu Jimmy Carter, acordurile SALT II de limitare a armamentelor strategice.

Criza regimului

Leonid Brejnev, 1974

În timp ce nomenclatura se desfată mulţumită acestor succese de suprafaţă, economia şi puterea militară sovietică se degradează (forţa de muncă dedându-se masiv la "rezistenţa pasivă", singura posibilă: "ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim") iar tehnologia se învecheşte (din cauza sistemului de decizie şi de control politic ultra-centralizat, iniţiativa tehnologică şi inovaţia în general sunt totdeauna în întârziere în "tabăra comunistă", iar spionajul industrial, mult mai activ decât cel politic, nu reuşeşte să compenseze această întârziere, care creşte odată cu accelerarea progreselor tehnice şi a comunicaţiilor în economia de piaţă).

Falsificarea sistematică a statisticilor nu face decât să ascundă costul din ce în ce mai ridicat al menţinerii la nivel, iar sărbătorirea fastuoasă a celor 70 de ani ai lui Leonid Brejnev în 1976 nu-l împiedică pe ministrul agriculturii, Mihail Gorbaciov, să semnaleze într-un raport că grădinile individuale ale kolhoznicilor, care constituiau 4% din suprafaţa agricolă utilă, produceau atunci 47% din producţia agricolă sovietică, ceea ce înseamnă că Uniunea producea doar 8% din potenţialul său agricol. În consecinţă, în acei ani URSS era nevoită să importe grâu.

Istoricii de convingere comunistă, ca Nikolai Bugai, afirmă că Brejnev este liderul care a pierdut ultima ocazie de a salva comunismul, înăbuşind în 1968 "primăvara de la Praga" ("Comunismul cu faţă umană" al lui Alexander Dubcek) şi ultima ocazie de a moderniza puterea militară sovietică, invadând în decembrie 1979 Afganistanul, unde armata roşie s-a înpotmolit într-o prea costisitoare şi total inutilă ocupaţie. Determinând agenţia americană CIA să finanţeze şi să antreneze, direct sau indirect, luptători islamişti împotriva invaziei sovietice, această politică a lui Leonid Brejnev este parţial la originea radicalizării unei părţi crescânde dintre musulmani.

Leonid Brejnev a fost, ca durată la putere, al doilea lider sovietic după Stalin. Dintre cele trei generaţii de comunişti descrise de Karel Bartosek ("răzbunătorii", "profitorii" şi "răsturnătorii"), el reprezintă arhetipul celei de-a "doua generaţii" ("cea care nu mai are nevoie să-i omoare pe toţi foştii "duşmani de clasă" sau să dinamiteze toate bisericile, cea care se instalează în confortul situaţiei de "nomenclaturist" încercând să încremenească astfel regimul, cea ai cărei copii şi succesori, sătui de lozinci vane şi de controale paranoice, se vor întoarce cu poftă la forme de capitalism şi de naţionalism puţin interesate de bunăstarea şi de drepturile popoarelor").

Leonid Brejnev s-a stins din viaţă la 10 noiembrie 1982, lăsând amintirea unui abil negociator, dar a unui conducător stalinist, incapabil de a "pilota" modernizarea statului pe care îl guverna (rol pe care va încerca să-l asume, mult prea târziu, Mihail Gorbaciov, odată numit preşedinte în 1985).