Niciodata toamna nu fu mai frumoasa...

Trei prietene dragi, din departari albastre, a avut in timp, blogul meu. Una, care pasea sfielnic prin gradina mea, venind tocmai din Capitala, s-a retras la inceputul verii. Urmele sale nu s-au sters cu totul din Lemuria, devenita in timp, Arcadia. Nu numai ca nu mai vine, dar nici nu mai scrie, si cunoscandu-ma, stia ca trebuie sa-mi dea semn ca se afla in viata, pentru ca eu sa ma pot gandi in pace la ea, ramasa in amintire ca Doamna Lalelelor. Si s-a indurat de mine, facand un semn, din departare. Doamna de peste ocean, a falfait din aripi doar, peste gradina lui nea Sandu, si l-a parasit odata cu ploaia de stele din august. Apoi un miraj de flacari si gheata, a durat mai mult, incat, in miezul toamnei, ecoul dureros al zborului de inger in cadere, mai reverbereaza-n Lemuria-ntomnata! Voi trece si eu, in curand, pragul Persefonei, odata cu moartea naturii. Sper ca nu pentru cea din urma oara. Si Lemuria va fi pustie.